Evanghelia zilei: Mc 13, 1 – 8
În vremea aceea, ieşind din templu Iisus, unul dintre ucenicii Săi I-a zis: Învăţătorule, priveşte ce lespezi şi ce ziduri! Dar Iisus, răspunzând, i-a zis: vezi aceste ziduri mari? Nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu se risipească. Iar când şedea Dânsul pe Muntele Măslinilor, în faţa templului, L-au întrebat pe El, deoparte, Petru, Iacov, Ioan şi Andrei: spune nouă când vor fi acestea şi care va fi semnul când au să se împlinească toate acestea? Atunci Iisus, răspunzând, a început să le spună: vedeţi să nu vă înşele cineva; căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând că sunt Eu şi pe mulţi vor înşela. Iar când veţi auzi de războaie şi de veşti de războaie să nu vă spăimântaţi, căci trebuie să fie acestea, dar încă nu va fi sfârşitul. Căci se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie; şi vor fi pe alocurea cutremure, foamete şi tulburări; acestea vor fi începutul durerilor.
„Începutul durerilor”
Pericopa evanghelică pe care o avem în atenţie face referire la dărâmarea Ierusalimului şi a templului din Ierusalim. Citim în Evanghelia după Marcu, în capitolul al XIII-lea, că după ce a ieşit din templu Domnul Hristos împreună cu ucenicii Săi, unul din ei I-ar fi zis:
„Priveşte Învăţătorule, ce clădiri!” (Mc 13, 1).
Domnul Hristos, care vede cele ascunse şi cunoaşte cele viitoare, i-a răspuns:
„Vezi aceste mari clădiri? Nu va rămâne piatră peste piatră care să nu se risipească.” (Mt 24, 2; Mc 13, 2; Lc 21, 6).
Se pare că ucenicul care s-ar fi minunat de frumuseţea templului ar fi fost unul din apropiaţii Domnului Hristos, probabil Petru sau Iacov sau Ioan, căci la puţin timp după aceasta, pe când şedeau pe Muntele Măslinilor în faţa templului, Petru şi Andrei împreună cu Iacov şi Ioan au venit la Domnul Hristos şi l-au întrebat, zicând:
„Spune-ne nouă când vor fi acestea? Şi care va fi semnul când va fi să se împlinească toate acestea?” (Mt 24, 3; Mc 13, 4; Lc 21, 7).
Mântuitorul va rosti cu această ocazie o cuvântare, care pentru conţinutul său va fi numită „cuvântarea eshatologică”,[1] cuvântare în care Domnul Hristos vorbeşte despre dărâmarea Ierusalimului şi a templului din Ierusalim, legând acest eveniment de cea de-a doua Sa venire.
E adevărat că anul 70 d.Hr. nu a înseamnat sfârşitul lumii. El a marcat totuşi în istorie sfârşitul unei lumi (al „lumii” iudaice, cu viaţa sa religioasă centrată pe templul din Ierusalim). Acest „sfârşit” al lumii iudaice prefigurează într-un fel ziua cea de pe urmă a sfârşitului lumii, precedată şi ea de îngrozitoare suferinţe şi încercări cauzate de necredinţă.
Această cuvântare eshatologică a Domnului Hristos constituie o profeţie, deoarece evenimentele despre care vorbeşte urmau să se petreacă în viitor. Profeţia se desfăşoară pe două planuri: pe de o parte, Iisus vorbeşte despre catastrofa naţională iudaică petrecută în anii 66 – 70 d.Hr., descriind suferinţele îngrozitoare pe care populaţia Ţării Sfinte avea să le îndure atunci, iar pe de altă parte, vorbeşte despre suferinţele şi strâmtorările premergătoare sfârşitului lumii şi despre cea de-a doua venire a Sa.
În această pericopă (Mc 13, 1 – 8), ne sunt descrise numai evenimentele premergătoare sfârşitului, numite de Domnul Hristos „începutul durerilor”:
„Războaie şi zvonuri de războaie, vor fi cutremure pe alocuri şi foamete şi tulburări.” (Mc 13, 7 – 8).
După acest început al durerilor va urma prigoana. Şi aceasta se va desfăşura pe două planuri. În primul rând vor fi prigoniţi creştinii de către iudei, cum s-a întâmplat încă pe vremea Sfinţilor Apostoli atunci când a fost martirizat Sfântul Arhidiacon Ştefan, primul mucenic creştin sau când au fost întemniţaţi unii Apostoli, cum a fost cazul Apostolilor Petru şi Ioan în Ierusalim sau Pavel şi Sila în Filipi. S-a împlinit atunci profeţia Domnului Hristos spusă Apostolilor:
„Luaţi seama la voi înşivă. Că vă vor da în adunări şi veţi fi bătuţi în sinagogi şi veţi sta înaintea conducătorilor şi a regilor, pentru Mine, spre mărturie lor. (…) Iar când vă vor duce ca să vă predea, nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt.” (Mt 10, 17 – 20; Mc 13, 9, 11; Lc 12, 11 – 12; 21, 12 – 15).
Pe de altă parte iudeii vor fi prigoniţi de către romani care vor împresura Ierusalimul şi-l vor cuceri. Domnul Hristos le-a arătat iudeilor şi timpul în care se vor petrece acestea, spunând:
„Evanghelia trebuie să se propovăduiască la toate neamurile.” (Mc 13, 10).
Potrivit Tradiţiei, Sfinţii Apostoli au vestit Evanghelia în toată lumea păgână, la toate neamurile: Toma a predicat la parţi (după ştiri mai târzii şi în Persia şi India); Andrei în Sciţia şi Grecia; Ioan în Asia Proconsulară, îndeosebi în capitala acesteia la Efes; Petru în Galatia, Bitinia, Capadocia şi Asia Proconsulară; Bartolomeu în India (Arabia sudică), după o tradiţie orientală şi în Armenia; Matei printre iudei şi în Etiopia; Pavel, numit şi „Apostolul neamurilor”, în Antiohia, Siria, Frigia, Galatia, Troia, Macedonia, Filipi, Tesalonic, Atena, Corint, Efes, Roma, ajungând până la marginile Apusului, în Spania cum afirmă Sfântul Clement Romanul în prima sa Epistolă către Corinteni.[2]
Prin urmare Apostolii şi-au încheiat activitatea misionară de răspândire a Evangheliei în toată lumea înainte de anul 70, an în care romanii vor cuceri şi vor dărâma Ierusalimul.
Un cuvânt al Domnului Hristos ne reţine atenţia în mod deosebit. Spune Domnul Hristos:
„Iar când veţi vedea urâciunea pustiirii, stând unde nu se cuvine – cine citeşte să înţeleagă – atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă în munţi, şi cel de pe acoperiş să nu se coboare în casă, nici să intre ca să-şi ia ceva din casa sa, şi cel ce va fi în ţarină să nu se întoarcă îndărăt, ca să-şi ia haina.” (Mt 24, 15 – 18; Mc 13, 14 – 16; Lc 21, 20 – 21).
Este vorba aici de evenimentele ce s-au întâmplat în anul 70, evenimente ce nu sunt altceva decât tip şi prefigurare ale celor de la sfârşitul lumii. Atunci va veni sfârşitul când vom vedea „urâciunea pustiirii stând unde nu se cuvine”, adică atunci când sfinţenia va fi profanată prin instalarea temporar-victorioasă a răului deghizat, cum s-a întâmplat după anul 70 când pe locul unde s-a aflat templul din Ierusalim, împăratul Adrian a înălţat un templu în cinstea lui Zeus Capitolinul, iar chiar pe locul Sfintei Sfintelor a fost amplasată statuia ecvestră a împăratului.[3]
[1] Mt 24, 1 – 42; Mc 13, 1 – 37; Lc 21, 5 – 36.
[2] Pr. Prof. Dr. I. Rămureanu, Pr. Prof. Dr. M. Şesan, Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, Istoria bisericească universală, vol. 1 (1 – 1054), pp. 67 – 78.
[3] Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică, p. 221; „Hristos numeşte «urâciune» statuia celui care a cucerit atunci cetatea Ierusalimului, pe care cel ce a pustiit cetatea şi templu a pus-o înăuntrul templului. De aceea a şi numit-o «a pustiirii».”. – cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, p. 852.
