Evanghelia zilei: Mt 14, 35 – 15, 11
În vremea aceea, cunoscând pe Iisus, oamenii din ţinutul Ghenizaretului au trimis vorbă în toată împrejurimea aceea şi au adus la Dânsul pe toţi bolnavii şi-L rugau să-i lase numai să se atingă de poalele hainelor Lui; şi câţi se atingeau se vindecau deplin. Atunci au venit la Iisus cărturarii şi fariseii din Ierusalim şi au zis: pentru ce ucenicii Tăi calcă datina bătrânilor? Că nu-şi spală mâinile, când mănâncă pâine. Iar El, răspunzând, le-a zis: dar voi pentru ce călcaţi porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră, căci Dumnezeu a poruncit, zicând: cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, iar cine va blestema pe tatăl sau pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea. Voi însă spuneţi: cel ce va zice tatălui său sau mamei sale: cu ce te-aş fi putut ajuta este închinat lui Dumnezeu, acela nu mai este ţinut să cinstească pe tatăl său sau pe mama sa. Deci voi aţi desfiinţat porunca lui Dumnezeu, prin datina voastră. Făţarnicilor, bine a proorocit despre voi Isaia, când a zis: poporul acesta se apropie de Mine cu gura lui şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui stă departe de Mine. În zadar Mă cinsteşte, învăţând învăţături şi porunci omeneşti. Apoi, chemând la Sine mulţimea, le-a zis: ascultaţi şi înţelegeţi: nu ce intră în gură spurcă pe om, ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om.
„Ceea ce iese din gură spurcă pe om”
Rostind cuvintele: „Nu ceea ce intră pe gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om”,[1] Domnul Hristos nu a spus ceva împotriva postului. Ştim că însuşi Domnul Hristos a postit timp de 40 de zile şi că Sfinţii Apostoli au fost învăţaţi să postească; le-a spus Domnul Hristos în Predica de pe Munte:
„Iar când postiţi, nu fiţi posomorâţi ca făţarnicii; că ei îşi mânjesc feţele, ca să le arate oamenilor că ţin post. Adevărat vă grăiesc: îşi iau plata lor. Tu însă, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, pentru ca nu oamenilor să te arăţi că posteşti, ci Tatălui tău care este întru ascuns şi Tatăl, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Mt 6, 16 – 18).
Prin urmare, postul este primit de Dumnezeu numai atunci când omul îl face cu toată fiinţa lui, cu trup şi suflet. Cu trupul, prin abţinerea de la anumite alimente şi cu sufletul, prin abţinerea de la păcate. De aceea postul este legat de spovedanie. Postul trupesc fără postul duhovnicesc este un simplu exerciţiu trupesc. Nu alimentul în sine îl sfinţeşte sau îl spurcă pe om.
„Nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea îl spurcă pe om.” (Mt 15, 11), ne spune Mântuitorul.
Auzind acestea, fariseii s-au scandalizat pentru că nu înţelegeau. Nici astăzi oamenii nu înţeleg şi, ca să nu postească, rostesc aceste cuvinte. Mântuitorul nu a spus să nu postim; Dimpotrivă, ne-a spus cum să postim şi ne-a învăţat să postim din inimă, zicând:
„Tot ce intră în gură se duce în pântece şi iese afară. Dar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea sunt cele ce-l spurcă pe om. Că din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, hoţii, mărturii mincinoase, defăimări.” (Mt 15, 17 – 20).
În ce priveşte postul trupesc criteriul esenţial constă în a şti să proporţionăm mâncarea cu forţele fiecăruia. Principiul e ca mâncarea să susţină trupul:
„Hrana trebuie potrivită cu starea puterilor trupeşti. Când trupul este sănătos, el trebuie strâmtorat atât cât e nevoie; iar când este neputincios, atunci trebuie îngrăşat ca să nu moară.”.[2]
Trebuie să fim atenţi să nu ne slăbim prea mult trupul, pentru că aşa cum trupul îngreunat de mulţimea mâncărurilor face mintea greoaie, tot aşa şi mintea slăbită de prea multă înfrânare face sufletul neiubitor de cuvânt:
„Dă-i trupului după nevoile lui şi toată osteneala îndreapt-o spre minte.”.[3]
Prin urmare, toate nevoinţele ascetice, fie trupeşti, fie duhovniceşti, au un singur scop: curăţia inimii. Postul, privegherile de toată noaptea, plânsul, citirea cărţilor duhovniceşti, rugăciunea şi alte nevoinţe ascetice îl ajută pe credincios să se înalţe şi să ducă o viaţă curată şi sfântă.[4]
Cine vorbeşte murdar acela şi gândeşte rău. Postul are şi menirea de a ne curăţa gândurile. Este o luptă duhovnicească pe care fiecare dintre noi o duce:
„Pentru mine – spunea arhimandritul Iustin Popovici – gândirea, orice gândire, este chinul cel mai mare care exisă sub cer, până ce nu se va transforma în gândire de Dumnezeu, în gândire de Hristos, adică până ce nu se va raţionaliza. Într-adevăr, gândirea este un iad, dacă nu se va transforma în gândire de Hristos.
Gândirea omeneasă e coruptă de păcat întocmai ca şi simţirea. Unicul doctor şi unicul remediu al acestei nebunii este Dumnezeul-om. În El şi prin El s-a dat şi s-a asigurat gândirii omeneşti posibilitatea infinitei desăvârşiri dumnezeieşti. El S-a făcut om tocmai pentru ca să nu lase ca planeta aceasta, condusă de raţiune umană, să devină, definitv şi ireparabil, o adevărată casă de nebuni.”.[5]
Omul, indiferent cine ar fi el, cunoaşte binele, dar cunoaşte şi răul şi are nevoie de o creştere duhovnicească pentru a trece de la rău la bine:
„Căci – spune Sfântul Apostol Pavel – nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc.” (Rom 7,19).
Atâta timp cât stă departe de Hristos omul este întinat. Este curat, murdar; alb şi negru. Are o simţire, dar una întinată; are o gândire, dar una perversă; are voinţă, dar una slabă.
Hristos, care cunoaşte numai binele (nu cunoaşte răul pentru că acesta îşi are fiinţa undeva în afară de El), ne curăţă simţirea, ne eliberează gândirea şi ne întăreşte voinţa. În El şi prin El omul vorbeşte numai „în psalmi şi în cântări duhovniceşti”,[6] cum ar trebui să vorbim în toată vremea şi în tot locul. Abia atunci ceea ce ne iese din gură nu ne mai întinează, ci ne sfinţeşte.
[1] Mt 15, 11.
[2] DARIO RACCANELLO, Rugăciunea lui Iisus în Scrierile Stareţului Vasile de la Poiana Mărului, trad. de MARIA-CORNELIA OROS şi diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 175.
[3] Ibidem, p. 178.
[4] Arhim. Heruvim Karambelas, Părinţi duhovniceşti contemporani de la Sfântul Munte Athos, vol 1, Isaac de la Dionisiu, p. 239.
[5] Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, p. 60.
[6] Efes 5, 19.
