Evanghelia zilei: In 16, 15 – 23
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: toate câte are Tatăl sunt ale Mele; de aceea am zis că ia din ce este al Meu, ca să vestească vouă. Peste puţin timp nu Mă veţi mai vedea; apoi peste puţin timp iarăşi Mă veţi vedea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl Meu. Atunci au zis unii din ucenicii Săi între ei: ce poate însemna, oare, ceea ce ne spune: peste puţin timp nu Mă veţi mai vedea; apoi peste puţin timp iarăşi Mă veţi vedea, şi că Eu Mă duc la Tatăl Meu? Deci ziceau: ce este acest puţin despre care vorbeşte? Nu înţelegem ce spune. Însă Iisus a cunoscut că voiau să-L întrebe şi le-a zis lor: vă întrebaţi între voi despre ceea ce am zis: peste puţin timp nu Mă veţi mai vedea; apoi peste puţin timp iarăşi Mă veţi vedea? Adevărat, adevărat vă spun vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar, după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte durerea, de bucurie că s-a născut om în lume. Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră; şi bucuria voastră nimeni n-o va lua de la voi şi în ziua aceea pe Mine nu Mă veţi mai ruga de nimic. Adevărat, adevărat vă spun vouă: orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, vă va da vouă.
Naşterea duhovnicească
Înainte de Patimi, Domnul Hristos le spune ucenicilor Săi:
„Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.” (In 16, 16).
Patimile şi moartea Domnului i-a marcat atât de mult pe Apostoli, încât ochii minţii lor s-au întunecat. Ei nu puteau înţelege de ce Domnul Hristos trebuia să moară. Şi dacă nu au înţeles moartea, nu au fost pregătiţi nici pentru Înviere. Ei stăteau într-un întuneric chinuitor şi amar. Plângeau şi se tânguiau.
Hristos a înviat fără să fi fost ajutat. A înviat prin puterea Sa, nu a fost înviat. După Înviere se arată iarăşi ucenicilor Săi pe care îi încredinţează, timp de 40 de zile, de realitatea acestui fapt, de adevărul Învierii Sale. În tot acest răstimp plângerea şi tânguirea Apostolilor s-au transformat în bucurie. Mântuitorul a prezis dinainte lucrul acesta:
„Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.” (In 16, 20).
Acestă asociere tânguire – întristare – bucurie este pusă în relaţie cu starea emoţională a femeii de dinainte şi după naştere. Spune Domnul Hristos:
„Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume.” (In 16, 21).
Acesta este un adevăr trăit care a fost rostit de Mântuitorul tocmai cu scopul de a-i întări pe Apostoli în credinţă, deoarece spune Domnul Hristos:
„Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi.” (In 16, 22).
Apostolii înainte de Patima Domnului căutau să înlăture durerea, să-L oprească pe Domnul Hristos de la moarte fiindcă nu înţelegeau pentru ce e necesară această moarte, nu înţelegeau rostul acestei suferinţe. Suferinţa însă este singura cale spirituală pe care se duce lupta efectivă cu păcatul, singura forţă ce poate fi opusă păcatului.
Sfântul Ioan Scărarul în lucrarea sa Scara raiului spune că „întristarea naşte bucurie”.[1] Acelaşi lucru îl citim la Sfântul Antonie cel Mare, în Filiocalia volumul I:
„Numai dacă am fost încercaţi de supărări şi de suferinţă, simţim plăcerile şi bucuria. Căci nu bea cu plăcere cel ce n-a însetat şi nu mănâncă cu plăcere cel ce n-a flămânzit; de asemenea nu doarme cu plăcere cel ce n-a privegheat îndelung şi nu simte bucuria cel ce mai întâi nu s-a întristat.”.[2]
Dacă fugim de suferinţă, nu vom ajunge nici la bucuria care este născută din suferinţă. Copilul este un rodul unei grele dureri şi prin dureri îi vine mamei bucuria. Spune Sfântul Chiril al Alexandriei:
„Dacă o mamă s-ar fi gândit de la început la durerile naşterii, n-ar fi voit să conceapă, ocolind nunta cauzatoare a ei, şi n-ar fi devenit niciodată mamă, ocolind, din pricina durerii, această calitate mult dorită.”.[3]
Sfântul Teofan Zăvorâtul, plecând de la această pericopă biblică, face o paralelă între naşterea trupească şi naşterea duhovnicească. Aşa cum femeia trebuie să se chinuie mai înainte de a aduce om pe lume, tot aşa se întâmplă cu adevăratul creştin; dacă nu a trecut prin suferinţă, dacă nu a murit păcatului, nu s-a născut încă pentru Dumnezeu.[4]
Omul adevărat se naşte prin naşterea în Hristos; naşterea biologică reprezintă pregătirea naşterii reale în Hristos. Ultima e cu mult mai înaltă, fiindcă îl naşte pe om la existenţa şi viaţa unită cu Dumnezeu.
În naşterea naturală – scrie Nicolae Cabasila – născătorul dă copilului său „sămânţa” şi „începutul vieţii”, dar în continuare viaţa fiecărei persoane diferenţiază copilul de născători în loc să-i unească, în vreme ce în naşterea duhovnicească Hristos dă omului viaţa Lui şi viaţa aceasta a lui Hristos e viaţa cea nouă şi adevărată. În naşterea naturală născătorul dă copilului posibilitatea de a-şi crea ochi şi mădulare asemenea celor ale sale, în vreme ce în naşterea duhovnicească Hristos dă omului propriii Săi ochi şi propriile Lui mădulare. Naşterea naturală e o separaţie a mamei de copil, naşterea duhovnicească e o unire continuă, iar, dacă omul se separă de Hristos, moare.[5]
În naşterea naturală părinţii dau copilului un organism capabil să trăiască această viaţă muritoare, în timp ce în naşterea duhovnicească Hristos creează în om un nou organism spiritual, care nu mai este supus stricăciunii, ci este destinat vieţii veşnice.
Mântuitorul le spune Apostolilor Săi că, atunci când Îl vor vedea din nou, se vor bucura în inimile lor şi bucuria aceasta nimeni nu o va lua de la ei. Aceasta este bucuria şi fericirea vieţii veşnice. Astfel de bucurie au avut-o Apostolii încă de pe pământ şi la această bucurie trebuie să ajungem şi noi încă din această viaţă.
[1] Sfântul Ioan Scărarul, Scara raiului. Cuvântul VII, pp. 243.
[2] SFÂNTUL ANTONIE CEL MARE, Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare în 170 de capete, 104, în Filocalia 1, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 41.
[3] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 997.
[4] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, p. 90.
[5] Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, p. 83.
